NĂSCUT DIN NOU! CE VREI SĂ SPUI?

NĂSCUT DIN NOU! CE VREI SĂ SPUI?

Întrebarea „Ești născut din nou?” a devenit binecunoscută în bisericile evanghelice din ultima sută de ani, iar mulți s-au obișnuit să se descrie ca fiind „creștini născuți din nou.” Cu toate acestea, chiar și în cercurile creștine, unii ar putea auzi o astfel de întrebare și să răspundă, asemenea lui Nicodim: „Născut din nou! … Ce vrei să spui?” (vezi Ioan 3:4). În înțelegerea populară a acestor cuvinte s-au strecurat multe confuzii, iar această neînțelegere poate deveni un obstacol în calea credinței.

Atunci când vorbim despre creștinii care sunt născuți din nou, totuși, nu ne referim la o mișcare trecătoare sau la o formă de identitate culturală modernă. Vorbim despre un adevăr biblic atemporal. Această expresie nu a fost inventată de specialiștii în marketing pentru a adapta Evanghelia la sensibilitățile unei noi generații. Cuvintele „născut din nou” sunt cuvintele lui Isus Cristos și sunt relevante pentru fiecare generație. Odată ce înțelegem ce înseamnă ele cu adevărat, nu poate exista o întrebare mai importantă pentru fiecare dintre noi decât „Ești născut din nou?”

Isus a folosit expresia „născut din nou” atunci când i-a vorbit fariseului Nicodim, care a venit la El pe ascuns, într-o noapte, așa cum ne este relatat în Ioan 3. Putem înțelege aceste cuvinte așa cum le-a intenționat Isus dacă privim cu atenție la conversația lor.

Întrebarea pe care o pune Nicodim

„Între farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaș al iudeilor. Acesta a venit la Isus noaptea și I-a zis: ‘Învățătorule, știm că ești un învățător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.’ Drept răspuns, Isus i-a zis: ‘Adevărat, adevărat îți spun că, dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu.’ Nicodim I-a zis: ‘Cum se poate naște un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale și să se nască?’” (Ioan 3:1–4)

Nicodim era un om religios. Era un membru de seamă al fariseilor, grupul aflat în fruntea vieții religioase din vremea sa. Însă fariseii făcuseră o greșeală teribilă: exteriorizaseră religia – puneau accent, mai presus de orice, pe respectarea exterioară a unor reguli. Ajunseseră până acolo încât adăugaseră propriile lor porunci la Legea lui Dumnezeu, făcând extrem de dificil pentru oameni să înțeleagă și să urmeze învățăturile lor. În Evanghelia după Matei, Isus îi numește pe farisei „morminte văruite” – frumoase la exterior, dar pline de murdărie și necurăție în inimă (Matei 23:27).

Nicodim doar a recunoscut că Isus era „un învățător venit de la Dumnezeu.” Dar pentru că Isus „știa ce este în om” (Ioan 2:25) – adică îi cunoștea inima – a trecut peste acest comentariu introductiv și i-a răspuns la întrebarea care cu siguranță îl frământa în adâncul ființei sale: „De ce, deși sunt atât de religios, deși atâția oameni se uită la mine ca la un model, deși fac parte din grupul care se presupune că Îl cunoaște pe Dumnezeu, simt un gol atât de mare în experiența mea spirituală?” Iar răspunsul lui Isus a fost acesta: „Dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu.”

Nicodim a înțeles greșit, și încă într-un mod grosolan. Ar fi trebuit să știe mai bine. Există o neînțelegere care provine dintr-o incapacitate de a înțelege, dar există și o neînțelegere care izvorăște dintr-o lipsă de dorință de a înțelege – o respingere intenționată a adevărului atunci când suntem confruntați cu el. Ca fariseu, Nicodim ar fi trebuit să cunoască Scripturile Vechiului Testament pe de rost. Știa că Dumnezeu spusese prin Ezechiel: „Vă voi da o inimă nouă și voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră și vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi și vă voi face să urmați poruncile Mele și să păziți și să împliniți legile Mele” (Ezechiel 36:26–27). Avea toate informațiile necesare pentru a înțelege că Isus nu vorbea despre o naștere naturală, ci despre o transformare profundă a inimii sale, pe care numai Dumnezeu o putea înfăptui. Dar a ales să nu înțeleagă.

Mulți dintre cei care se declară creștini seamănă mai mult cu Nicodim decât sunt dispuși să recunoască: sunt religioși, respectați, dar lipsiți de o experiență autentică și continuă cu Dumnezeu. Cred că sunt creștini datorită bisericii pe care o frecventează, a familiei în care s-au născut, a cântărilor pe care le intonează, a faptelor bune pe care le fac, a botezului pe care l-au primit. Dar când aud cuvintele lui Cristos, care le pun sub semnul întrebării starea inimii, își astupă urechile. Spun, împreună cu Nicodim: „Născut din nou! Ce vrei să spui?”

Răspunsul pe care îl dă Isus

„Isus i-a răspuns: ‘Adevărat, adevărat îți spun că, dacă un om nu se naște din apă și din Duh, nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu. Ce este născut din carne este carne și ce este născut din Duh este duh. Nu te mira că ți-am zis: ‘Trebuie să vă nașteți din nou.’ Vântul suflă încotro vrea și-i auzi vuietul, dar nu știi de unde vine, nici încotro merge. Tot așa este cu oricine este născut din Duhul.’” (Ioan 3:5–8)

Nașterea din nou despre care vorbește Isus este, în esență, o transformare spirituală cu origine cerească și inițiativă divină.

Isus a folosit imaginea botezului și a vorbit despre a fi „născut din apă și din Duh.” Botezul în apă era și este un simbol al curățirii – dar un simbol fără realitatea pe care o reprezintă nu are nicio valoare. Mulți oameni au fost „născuți din apă,” adică au trecut printr-o ceremonie a botezului. Dar, așa cum spune Isus, nu există naștere din nou fără lucrarea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu.

Nicodim ar fi putut crede că meritele sale religioase sau apartenența sa la poporul Israel îl calificau pentru intrarea în Împărăția lui Dumnezeu – dar nu era așa. Nu există o evoluție naturală de la ceea ce este fizic la ceea ce este spiritual, niciun punct în care să putem escalada suficient de sus încât să sărim singuri prăpastia care ne desparte de Dumnezeu. Poate că ne-am născut într-o familie religioasă, am fost crescuți „în mustrarea și învățătura Domnului” (Efeseni 6:4) și am fost educați la școala duminicală. Poate că frecventăm biserici bune, avem o conduită morală respectabilă și ne îngrijim de aproapele nostru. Trebuie să fim recunoscători pentru toate aceste lucruri. Dar ele nu sunt suficiente pentru a ne duce în prezența lui Cristos. Avem nevoie de o transformare radicală, personală și profund lăuntrică – o naștere din nou.

Vestea bună a Evangheliei este că, în Domnul nostru Isus Cristos, Dumnezeu a trecut El Însuși această prăpastie și îi adună pe oameni în familia Sa prin această naștere nouă – o naștere extraordinară. În termeni teologici, numim acest proces regenerare. Dumnezeu ne face spiritual noi din interior spre exterior. Noi, care eram morți în greșelile și păcatele noastre, suntem aduși la viață de El (Efeseni 2:5). Lucrarea Duhului Sfânt ne face capabili, în ciuda firii noastre păcătoase, să ne întoarcem de la păcat și să venim cu credință la Domnul Isus Cristos, să credem în El ca Răscumpărător și să primim viață spirituală acolo unde înainte exista doar moarte spirituală.

Dacă acest proces pare de necuprins, este pentru că așa și este. Isus compară lucrarea Duhului Sfânt cu vântul. Dacă o rafală îți smulge umbrela din mână, poți încerca să vezi de unde a venit, poți fugi înapoi cât te duc picioarele, dar nu vei găsi sursa ei. Dar vei vedea efectele vântului peste tot în jurul tău. Tot astfel, nu putem „îmbutelia” regenerarea ca să o vindem la colț de stradă, așa cum nu putem captura vântul. Dar putem privi o viață, ne putem uita în propria inimă și putem vedea dovezile clare ale lucrării transformatoare a lui Dumnezeu.

A crede că ne putem califica singuri pentru Împărăția lui Dumnezeu este o eroare perpetuă a omenirii. Și în acest sens, religia însăși ne poate ține departe de Cristos. Atât de multe religii false ne spun că, prin eforturile noastre, putem acoperi prăpastia dintre noi și Dumnezeu. Dar Cristos spune că, dacă Dumnezeu nu pătrunde în viața noastră și nu ne transformă inima, toată osteneala noastră este în zadar. Trebuie să ne naștem din nou.

Răspunsul la care suntem chemați

„Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să aibă viața veșnică.

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Oricine crede în El nu este judecat, dar cine nu crede a și fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.” (Ioan 3:14–18)

Nașterea din nou este necesară deoarece omenirea are o problemă fundamentală. În versetele 19–20, această problemă este expusă: „Și judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele.”

Umanistul, idealistul, filantropul și creștinul pot sta la aceeași masă și să cadă de acord asupra unui lucru: indiferent de ceea ce poate fi pus la îndoială, este clar că oamenii nu sunt ceea ce ar trebui să fie – există ceva profund greșit. Ne-am putea așeza cu toții în jurul unei mese rotunde și să convenim că suferința, nedreptatea și urâțenia evidente în lume sunt o rușine pentru rasa umană și o pată asupra civilizației. Dar exact la punctul cel mai important acordul încetează: Care este acest „ceva” care este greșit?

Isus ne spune că problema nu este una morală, nu este una intelectuală, nu este una ce ține de practici religioase, ci este o problemă spirituală – o problemă care ține de însăși esența ființei noastre. Problema este că omul a fost creat să trăiască în lumina Creatorului, dar a iubit întunericul. Aceasta este esența păcatului. De aceea, faptele noastre sunt rele și de aceea stăm condamnați înaintea tronului de judecată al lui Dumnezeu. Nicio strădanie morală, niciun progres educațional, nicio conformare exterioară la ritualuri religioase nu poate repara această problemă. Numai Duhul lui Dumnezeu o poate rezolva, regenerându-ne ființa lăuntrică și făcându-ne făpturi noi.

Dumnezeu nu ne-a lăsat singuri. El S-a descoperit nouă în Isus, singurul Său Fiu, printr-o iubire care L-a costat scump. Cu mult înainte de a merge la cruce, Isus i-a spus clar lui Nicodim că El va fi „înălțat” ca să poarte păcatele noastre în locul nostru, astfel încât toată corupția inimilor noastre să fie rezolvată acolo. Faptele noastre rele și înclinațiile inimii noastre pot fi iertate pentru că Domnul Isus a suferit pedeapsa în locul nostru. Și astfel, prin venirea Duhului Sfânt, suntem transformați lăuntric prin nașterea din nou.

Dar observați că Isus nu spune: „Pentru că Dumnezeu a dat pe Fiul Său, toți nu vor pieri.” Nu, El spune: „Oricine crede în El nu va pieri.” Acest lucru cere un răspuns – un răspuns care este o chestiune de onestitate și de urgență: „Crede în Domnul Isus și vei fi mântuit” (Faptele Apostolilor 16:31). A crede în Isus nu înseamnă doar a admite că El există, nici doar a înțelege cine este și ce a făcut, ci înseamnă a ne încredința Lui „cu trupul și sufletul, în viață și în moarte,”¹ având certitudinea că El ne va răscumpăra din păcat și ne va transforma după chipul Său.

Astăzi, putem veni la Isus și să-I spunem: „Știu că ești un învățător venit de la Dumnezeu,” și vom primi același răspuns pe care l-a primit Nicodim: „Adevărat, adevărat îți spun că, dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu.” Aceasta este vestea lui Cristos pentru noi. Te-ai încredințat tu Fiului omului și ai fost născut din nou pentru viața veșnică?

Note:

¹ Catehismul de la Heidelberg, întrebarea 1.

Acest articol este adaptat din predica „Născut din nou! Ce vrei să spui?” de Alistair Begg. Folosit cu permisiunea Truth for Life.