Idolatria deschide calea spre imoralitate

Regele Nebucadnețar își ridică singur o statuie, spunând, în esență: „Am înălțat această imagine măreață și vreau supunere și închinare universală din partea tuturor, altfel veți vedea voi.”

Nu e de mirare că toți au răspuns: „Bine, ne vom pleca.” Poate că pentru cei mai mulți dintre ei, simpla vedere a acelei imagini impunătoare a fost suficientă pentru a-i face să îngenuncheze. Poate că alții au văzut cum toți ceilalți se plecau și au tras concluzia că acela era lucrul corect de făcut. Iar pentru ceilalți, gândul la cuptorul aprins a fost mai mult decât suficient pentru a-i face să-și plece genunchii: „De îndată ce au auzit toate popoarele sunetul trâmbiței, cavalului, harpei, lăutei, psaltirii și al oricărei alte instrumente de muzică, toate popoarele, neamurile și limbile s-au aruncat cu fața la pământ și s-au închinat chipului de aur, pe care-l înălțase împăratul Nebucadnețar” (Daniel 3:7).

Încă ne mai închinăm

Ce se întâmplă aici? E simplu: idolatrie—închinarea la ceva creat de om în locul lui Dumnezeu, care a creat omul. Oamenii adunați pe acea câmpie se plecau înaintea unei imagini ca și cum ar fi fost Dumnezeu. Fie că erau impresionați de ceea ce vedeau, fie că doreau să se conformeze majorității, fie că se temeau de pedeapsă, au ales să se plece și astfel au transformat statuia într-un idol.

Idolatria nu este doar o problemă a civilizațiilor antice. Este o problemă a oricărei societăți umane, pentru că este o problemă a inimii omului. Epistola către Romani vorbește despre toți oamenii atunci când spune că „măcar că au cunoscut pe Dumnezeu [în adâncul inimii], nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit… S-au fălit că sunt înțelepți și au înnebunit; și au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor… au slujit și s-au închinat făpturii în locul Făcătorului” (Romani 1:21–23, 25). Iar ca urmare a acestei idolatrii, „Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăției, să urmeze poftele inimilor lor, așa că își necinstesc singuri trupurile” (Romani 1:24).

Idolii se schimbă, dar motivele de plecăciune înaintea lor rămân

Idolatria—atât în viața ta, cât și în societate—precedă imoralitatea. Dacă vrem să înțelegem de ce este tolerată sau chiar promovată imoralitatea, trebuie să privim dincolo de comportament, spre închinare—adică spre idol.

Evident, idolii se schimbă; puțini oameni din lumea occidentală se mai pleacă azi înaintea unor imagini de aur. Însă idolii nu și-au pierdut influența, iar motivele pentru care ne plecăm înaintea lor rămân aceleași—ne impresionează, cei din jur îi venerează, iar societatea ne amenință cu pedepse dacă nu ne aliniem. Așa cum spune Paul Simon în The Sound of Silence: „Oamenii s-au plecat și s-au rugat / la zeul de neon creat de ei.” Mare parte a omenirii se pleacă la diferite altare—temple, centre comerciale, birouri, cluburi de noapte—cu mare sinceritate în inimă, însă fiecare dintre acestea reprezintă o religie falsă.

E mult mai ușor să identificăm idolii altor culturi decât pe cei ai propriei noastre culturi. Există idoli înaintea cărora ne plecăm nu pentru că suntem obligați, ci pentru că ne dorim asta—și aceștia sunt cei mai greu de recunoscut.

Exemple de idolatrie modernă

Să luăm două exemple. Mai întâi, părinții creștini occidentali consideră adesea un lucru natural să se închine idolului copiilor, în detrimentul fidelității față de Dumnezeu și a slujirii poporului Său. Sigur, copiii sunt un dar minunat—idolii sunt, de obicei, lucruri bune—dar ei pot deveni ușor și pe nesimțite un dumnezeu. Devine esențial ca Tommy să meargă la înot, Zadie la patinaj și Rochelle la meditații, iar dacă asta înseamnă că nu mai avem timp să mergem la grupul de tineret al bisericii sau să citim zilnic Biblia în familie, atunci așa să fie. Cuvântul lui Dumnezeu și poporul lui Dumnezeu sunt importante, dar cea mai mare prioritate o au copiii. Când vine momentul deciziei, ne închinăm imaginii familiei perfecte, iar Dumnezeul cel sfânt trebuie să se acomodeze în jurul acesteia.

În al doilea rând, creștinul american de rând consideră natural să se închine idolului politicii. Gândim, ne rugăm și vorbim ca și cum, dacă omul nostru câștigă, atunci Împărăția lui Dumnezeu câștigă; iar dacă pierde, atunci e dezastru. Cu alte cuvinte, tratăm favoritul nostru pentru președinție sau partidul nostru politic ca pe un dumnezeu.

Creștinii americani sunt obișnuiți să aibă un „cămin politic” și au uitat că ne aflăm în Babilon—fie că este un Babilon republican sau democrat, de dreapta sau de stânga, tot Babilon este—și au uitat că Împărăția lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta. Impresia mea este că, în Statele Unite, cei mai mulți dintre noi ne închinăm capitalismului, iar niciunul dintre noi nu are o idee clară despre ce înseamnă socialismul. Niciunul dintre aceste sisteme nu zidește Împărăția lui Dumnezeu; așa cum spunea economistul John Kenneth Galbraith: „În capitalism, omul îl exploatează pe om; în socialism, este exact invers.”

Dacă ridici un partid politic sau un sistem economic la rang de idol, vei face sacrificii pentru el. Se văd clar compromisurile morale pe care creștinii din ambele tabere (între care, din păcate, e mai mult o prăpastie decât o simplă diviziune) au început să le facă pentru a apăra ceea ce condamnă Biblia. Nu mai există nuanțe, nu mai există capacitatea de a vedea punctele forte și slăbiciunile propriei poziții sau ale celei opuse. Este idolatrie—încredere într-un alt „mântuitor” decât Dumnezeu pentru a ne aduce ce avem nevoie.

Așa că ne plecăm înaintea idolului partidului și frecventăm templele media preferate—Fox News, CNN, MSNBC. Nu gândim—doar ne rearanjăm prejudecățile. O întrebare prin care să verifici dacă te pleci înaintea unui idol este aceasta: urmărești și iei în serios opiniile celor care au o viziune opusă ție? Dacă nu, atunci când vine momentul deciziei, ne închinăm imaginii președintelui și a partidului, iar Dumnezeul cel sfânt trebuie să se acomodeze în jurul acestora.

Dărâmarea idolilor noștri

Lista ar putea continua: statutul social, avuția, trupurile noastre… Acestea sunt lucrurile pe care cultura noastră le venerează, iar noi, fără să ne dăm seama, ne plecăm înaintea lor.

Inimile noastre tind să se închine idolilor care ne glorifică agenda, obiectivele, semnificația sau reputația. Credința creștină nu ne face imuni la idolatrie, dar ne lasă fără scuze pentru a nu ne dărâma idolii. Un creștin nu este cineva care nu se luptă cu idolatria, ci cineva care se roagă așa:

„Idolul cel mai drag ce-l știu,
Oricare-ar fi în drumul meu,
Ajută-mi să-l dobor, să-l frâng,
Să mă închin doar Ție, eu.”

—William Cowper, 1731–1800

Textul de mai sus este un fragment din cartea Curajos prin credință de Alistair Begg. Folosit cu permisiunea Truth For Life.